IULIAN TANASE
Teoria tacerii s-a nascut dintr-o intrebare, iar intrebarea era asta: "In cate feluri se poate tacea?" Nu exista un raspuns exhaustiv la aceasta intrebare. Tacerea, la fel ca Universul, este infinita. Teoria tacerii a aparut in 2015, iar intrebarea - cu sapte ani inainte. Intre timp, au trecut noua ani de la prima editie a acestei carti. Teoria tacerii are acum o sora mai mica, Teoria fricii, si cele doua teorii vor avea, nu peste mult timp, inca o sora: Teoria singuratatii. Sa nu fii singur pe lume e un lucru bun, fie ca esti carte, fie ca esti om.
Inainte de a ma naste, eram un foarte bun inotator. In lichidul amniotic ma simteam ca pestele in apa. Mama a stiut, asa cum numai mamele pot sti, ca poarta in pantece un inotator de performanta si a inceput sa creasca. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriasa. Aveam acum la dispozitie un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Bateam suta de metri in secunde din ce in ce mai putine. Inotam intr-o tacere perfect etansa. Luni intregi m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele sa sper la aur. Dar mama a inceput intr-o zi sa descreasca. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tacerea. M-am trezit tipand. La gat aveam o medalie insangerata.
Trebuie sa ai in fata ochilor un singur obiect. Toate gandurile care te iau cu asalt trebuie fie expediate, fie retopite in obiectul din fata. Mintea trebuie golita de orice alt ceva, cu exceptia obiectului. Recipientul marginal al tacerii, sa-l numim asa, este gura care articuleaza. Prin urmare, trebuie facut in asa fel incat gura sa se comporte ca un ochi atintit asupra obiectului de tacut. Avem de-a face cu o gura-ochi care vede si tace un singur lucru. - Iulian Tanase
Fragment din cartea "Teoria tacerii" de Iulian Tanase:
"29. Se poate tacea fluturandu-ti bratele pe langa un fluture de lut
Arheologul Demetru D, in varsta de treizeci si doi de ani, se afla la lucru in situl unde fusese repartizat alaturi de alti doi arheologi cam de aceeasi varsta cu el. Era o zi calda de vara, vantul adia usor, iar pe deasupra muntilor aflati la cativa kilometri departare se adunasera cateva armate de nori. Era abia trecut de ora noua, dar soarele ardea cu destula putere si, ridicandu-si privirea din pamant, Demetru a simtit in aer apropierea furtunii. La vreo suta de metri de el, cei doi tovarasi de santier discutau cu gesturi largi, dar Demetru nu le putea intelege vorbele.
Cu cateva minute inainte de ora zece, cazmaua lui Demetru s-a lovit de ceva tare. A lasat-o jos, a luat un spaclu si a inceput sa inlature pamantul din jurul acelui obiect. Mai intai a iesit la iveala ceva ce parea o aripa din lut ars, pe care a curatat-o cu o pensula. Aripa se continua la stanga cu un cilindru de vreo treizeci de centimetri lungime, care, spre extremitati, se tesea si se ingusta. A inteles ca e vorba de un fluture cand a iesit la suprafata si cealalta aripa. Cu gesturi lente si atente, a eliberat complet fluturele din pamantul argilos. L-a apucat cu amandoua mainile si a simtit ca este mult mai greu decat ar fi fost normal pentru un obiect din ceramica. Privindu-l mai atent, a inteles ca ceea ce tinea in maini era un ulcior in forma de fluture. Din burta fluturelui se auzea zanganit de metal, iar Demetru s-a gandit imediat ca ar putea fi o comoara. Si asta si era. Fluturele era plin cu monede, pe care tanarul arheolog, mai emotionat decat oricand, le-a desertat pe un prosop pe care il intinsese direct pe pamant. Le-a numarat: erau cincizeci si trei de monede de aur. intre timp, cerul aproape se intunecase. Furtuna era pe-aproape.
Demetru le-a facut semn colegilor sa se apropie. Cand au vazut comoara, cei doi au ramas perplecsi. Au schimbat intre ei cateva priviri in care se amestecau uimirea si invidia, uluiala si gelozia."
