SCRISOARE CATRE DOROTHEA. BREVIAR DE IDEI INDRAGOSTITE

Toata viata ne tinem eul in brate, fara sa putem, o clipa macar, sa-l punem jos si sa ne uitam la el ca si cum n-ar fi al nostru. Imposibila lui separare de noi nu ne permite sa-l atingem si sa-i pipaim conturul. Cu toate astea, m-am incapatanat sa intind o mana spre necunoscutul din mine, sa bajbai dupa el, sa ma cert si sa ma impac cu el, sperand ca, intr-un tarziu, va iesi la iveala, vom cadea la o intelegere si ma va ajuta, intr-o buna zi, sa aflu cine e si cine sunt.

Batalia mea in aceasta carte se da intre luminozitatea sensului ce asteapta sa fie scos la iveala si voita lui obscuritate. Intre filozofia tandra si cea incruntat-academica. Si imi fac iluzia ca nimeni dotat cu minte libera de prejudecati nu va declara ca nu ma intelege. Sper sa mi ajung niciodata in situatia lui Laevski, personajul lui Cehov din Duelul, "care fusese candva student la filologie" si care "vorbea deseori atat de inteligent, incat doar putini il puteau intelege".

In aceasta carte eu sunt indragostitul in actiune (l'amoureux au travail) al lui Barthes, iar ideile indragostite sunt cele care s-au nascut in mine, cu care am stat de vorba in taina mintii mele, adapostindu-le intreaga viata. Si, desigur, le-am iubit. Dar, spre deosebire de ideile lui Barthes, ale mele, ca obiecte ale adoratiei, nu sunt o absenta. Le-am dat glasul meu, le-am infiintat. Nevoia de a intelege, care m-a condus la intalnirea cu ele, este o forma de iubire prin care imbratisam toate lucrurile lumii. Prin noi si numai prin noi, ca fiinte ganditoare si cuvantatoare, lumea poate avea sens si poate fi iubita. - Gabriel Liiceanu


Fragment din cartea "Scrisoare catre Dorothea. Breviar de idei indragostite" de Gabriel Liiceanu:

" Gandirea nu se ocupa insa cu misterul vagului. Cand spui "fiinta unui lucru" spui felul lui de a fi. Al acelui "este" anume. Filozoful ar fi asadar obsedat de sensul cel mai adanc al unui "este" sau al altuia, al unui "este" smuls din ascundere, al sensului care nu se arata lesne si nu e la indemana oricui. De aici crezul meu ca ganditorii au competenta sensului. Doar cei care locuiesc "casa fiintei", cei care coboara (sau urca) pana la "ceea ce se arata ascunzandu-se", sunt capabili sa rosteasca sensul lui "a fi". In prima parte a vietii, Heidegger a crezut intr-adevar ca acestia sunt ganditorii, in cea de-a doua, ca sunt poetii, mai tarziu ca tacerea (sygetica) ar fi cea mai expresiva sau, dupa un ganditor vienez, forma cea mai onesta de exprimare, de vreme ce ea masoara limitele limbajului, intelept fiind sa crezi ca "despre ce nu se poate vorbi este bine sa se taca."
Oricum ar fi, rezulta pana la urma ca filozofia este cea mai teribila autocomplicare a mintii umane. Si e bine, draga Dorothea, ca oricine e dispus sa se aventureze cu toata fiinta pe drumul parelnicului sau al clarobscurului, a ceea ce se arata ascunzandu-se, vrand sa se catere pe acoperisul lumii sau sa stravada abisul, sa fie prevenit ca harul uimirii continue si privirea care bate departe merg mana in mana cu vertijul, cu prabusirea la panda si cu nefericirea efortului mereu zadarnicit.
Pe de alta parte, etajul superior al limbii fiind putin locuit, riscul singuratatii, odata ajuns acolo, este aproape garantat. De-asta cei manati de apetituri ascensionale sau de scrutari abisale se aduna unii cu altii, constienti ca lumea ii va privi ca pe o tagma de ciudati si nu-i va intelege. Daca e cu putinta, vor aglutina in jurul unui maestru si vor intemeia o "scoala de intelepciune", nimic altceva decat suma singuratatilor care spera sa se anuleze topindu-se unele in altele. Exista si ganditori, putini, e drept - un scriitor i-a numit "lupi de stepa" care totusi ajung sa infrunte urcusul muntelui singuri si la care cuvintele se transforma in urlet. Nietzsche a fost prin excelenta lupul de stepa al filozofiei."