POVESTIRI FANTASTICE

Am simtit ca, daca nu voi incerca sa descriu tot ce vad, tot ce traiesc, tot ce inteleg (ceea ce nu puteam face decat in proza), realitatea care ma inconjoara imi va intra fara sa ma intrebe in poeme, cu amanuntele ei sordide, intamplarile ei promiscue, personajele ei duplicitare si sensurile ei maculatoare. Si nu-mi era greu sa-mi inchipui poemele cufundandu-se ca niste corabii de hartie in care s-ar incarca minereu de fier. Am avut intotdeauna convingerea ca, in pofida imaterialitatii ei, poezia poate deveni oricand o redutabila arma, dar niciodata o buna unealta de facut curatenie. Iar eu aveam nevoie sa ma curat de toate reziduurile pe care istoria si viata nu incetau sa le depuna in mine, aveam nevoie sa le desert in fiecare seara in pagina, pentru ca a doua zi sa poata fi depuse altele, fara pericolul de a ma ineca in malurile lor contagioase. Era un fel de a repeta - ca in taina botezului - "Ma lepad de Satana", sugerand realitatii sa se lepede la randul ei. - Ana Blandiana

Exista atatea feluri de fantastic, incat nu e de mirare ca unele dintre ele pot sa treaca uneori drept realitate. Realitatea insasi isi largeste cateodata cu aroganta hotarele si atunci zonele incarcate raman - pentru ani, decenii si chiar secole intregi - ambigue, de o apartenenta incerta. Apoi, prin cine stie ce intamplare, sau numai prin eroziunea obisnuita a timpului, dubla lor natura isi estompeaza de la sine una dintre laturi si fasia echivoca recade intr-o parte sau in alta a hotarului, insotita numai de uimirea ca a putut altadata parea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o infatisare mai plina de semnificatii a acestuia. La urma urmei, a-ti imagina inseamna a-ti aminti.


Fragment din cartea "Povestiri fantastice" de Ana Blandiana:

"De ani de zile nu iesisem din acel oras decat cel mult pentru a ma duce in alt oras, iar pe drum aveam intotdeauna grija sa nu ma plictisesc si imi luam o carte sau reviste, pe care le citeam, ca in nici o alta ocazie, de la titlu pana la adresa redactiei si administratiei de pe ultima pagina, iar cand ajungeam, le impatuream si le puneam cu grija in geamantan - ca si cum nu le-as fi aruncat oricum dupa cateva ore sau cateva zile, fara sa le mai inchin intre timp nici o privire - si-mi spuneam "N-am pierdut timpul, am citit trei reviste". Sau patru, sau cinci, dupa cat era de lung drumul. Nu-mi placea sa ma uit pe geam, mi se parea plictisitor si fara rost, iar idealul unei calatorii il socoteam - oricat de aberant - acela de a nu simti ca ai facut-o. Desi stiu ca nu e decat o prostie, incep cu ea pentru ca sa puteti intelege ceea ce in mod firesc nu ar trebui sa credeti, si anume ca niciodata inainte de acea clipa pe care va voi povesti-o - sau in orice caz niciodata de cand eram om in toata firea, adult cum se zice - nu mai privisem un camp. Fara asta ati intelege foarte putin, sau chiar nimic, din ceea ce vreau sa va povestesc. In copilarie, cu mai bine de douazeci de ani inainte, da, o facusem si - ciudat - imi amintesc, dupa atata timp inca, cu mare exactitate momentul. Mi se spusese ca voi fi dusa la tara, la bunici. Cred ca aveam patru sau cinci ani si fusesem urcata intr-o masina pe care n-o tin minte prea bine, poate ca era cabina unui camion, sau poate altceva, in orice caz o mica incapere lunecatoare prevazuta in fata cu un mare geam, un ecran pe care se desfasurase multe ore la rand o campie care parea fara sfarsit si pe care am privit-o fara sa obosesc tot timpul, asezata pe genunchii cuiva, pe care il si intrebam din cand in cand "unde e tara?", "cand ajungem la tara?". Nu mai stiu cum imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie tara, dar stiu ca priveam fara incetare campul ca sa o pot zari de indata ce s-ar fi ivit, si mai stiu ca m-am simtit adanc jignita - cu acea jignire vibranta de pe marginea izbucnirii in plans pe care numai copiii o cunosc si o tin minte - cand cineva, plictisit probabil de atatea intrebari, mi-a spus in treacat "Asta e tara", iar eu - neintelegand nimic si privind deodata campia aceea, care dura de cateva ore, cu un fel de spaima superstitioasa, ca si cum as fi recunoscut deodata ca ascunde ceva nevazut si neinteles de mine, dar nu mai putin important, ba poate chiar amenintator - am mai avut puterea sa intreb inainte de a izbucni intr-un hohot prelung, din acelea pentru care copiii mananca cel mai adesea bataie, ca sa aiba de ce sa planga, "De cand a inceput?"