PATUL LUI PROCUST

Triunghiuri amoroase sunt destule in amandoua romanele lui Camil Petrescu de dinainte de razboi. Combustibilul care pune dorinta in miscare este, in amandoua, vanitatea. Daca pasiunea se analizeaza si formeaza obiectul prozei psihologice, vanitatea se reflecta in gesturi si formeaza obiectul prozei comportiste. Camil Petrescu, atat de dator lui Proust in tezele lui despre roman, nu-i datoreaza mare lucru in romane ca atare. Patul lui Procust e romanul unor vanitati ranite: a doamnei T. si a lui Fred Vasilescu, in primul rand. Tocmai ale celor carora Autorul le da cuvantul, pe care-i indeamna sa scrie. Doamna T. reuseste mai bine sa se confeseze, desi nici ea pana la capat. Fred Vasilescu, in schimb, nu vorbeste deloc despre el insusi (nu aflam niciodata de ce o paraseste pe doamna T., pe care o iubea), preferand sa se ocupe de Ladima si de Emilia, a caror relatie il intriga, fiindca nu descifreaza in ea nicio urma de vanitate. Din contra, o patima greu stapanita la Ladima, iar la Emilia un vag dispret de femeie nesatisfacuta de darurile preponderent epistolare ale poetului indragostit.
Fragment din cartea "Patul lui Procust" de Camil Petrescu:

"Prietenii mei cred sincer ca n-am inima... Si citeaza cazuri de autentica insensibilitate pe care as fi dovedit-o adeseori, refuzand de a crede celor in nenorocire. Partea de adevar e insa ca plansul provoaca in mine o reactiune de manie si dezgust... De atatea ori am fost in pragul mortii (de doua ori ranit, doua accidente de automobil, unul de avion), am fost ingrozitor nedreptatit, totusi stiu bine ca nimic nu justifica plansul demonstrativ. Nu corespunde - si m-am gandit mult la asta - nici unui sentiment, nu dovedeste nimic. Nu e nici o legatura intre el si sinceritatea emotiei sau, mai bine, intre el si valoarea simtirii. Emotiile mortale sunt intense, palide si egale. Cei cu adevarat in stare sa sufere sufleteste au si orgoliul de a refula totul, au si durerea inferioritatii lor de o clipa - si poate ca tocmai aceasta comprimare mistuie si doare mai mult, deci e de presupus ca tocmai cei mandri, care isi ascund simtirea, sunt cei care, si mai ales prin asta, sufera cu adevarat.
Plansul demonstrativ mie imi reaminteste de o femeie care si-ar schimba bandajul igienic in public. Si, in genere, plansul dupa „fericire", orice s-ar spune, nu ma impresioneaza, pentru ca cei care-si clameaza aprig si humos „dreptul lor la fericire" si-l doresc mai totdeauna, lovind necrutator in altii.
Emilia pretinde insa de la mine un cuvant, un semn de admiratie. S-a asezat din nou la masa, se sprijina in coate si priveste aiurea, asteptand. Valeria e de asemeni surprinsa de tacerea mea prelungita, dar cand observa ca gandesc, deduce, pare-se, ca sunt tulburat, Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil si absurd, ca, de pilda, de a mangaia barba mare si matasoasa a unui domn grav; sau de a turti cu o palma scurta si apasata cilindrul matasos al unui personaj marginit si important, in sfarsit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a tranti un castron de crema in obrazul unei profesoare urate si solemne. Acum, cand am vazut sentimentul Emiliei, cand, potolita si patrunsa de importanta talentului ei, asteapta un cuvant de la mine, eu spun, de pilda, calm si firesc, ca ar fi bine sa se lase de teatru si sa se apuce de croitorie, insa nu de croitorie fina, sau, si mai bine, sa se faca vanzatoare de camasi gata si gulere de cauciuc. Dar e prea cald si, la urma urmelor, nici nu merita sfortarea unei articulari. Fara voia mea, cu aceeasi gratuitate cu care ma pregateam de tasnire, ma trezesc zambind admirativ: „Foarte emotionant!"
Valeria are ochii cei mai dulci din lume:
- N-ai cumva pe cineva la Teatrul National?
Dar sora-sa protesteaza, dezamagita desigur de nenumaratele incercari infructuoase.
- Valeria, domnul... nu se ocupa cu teatru.
Ma conving tot mai mult ca Valeria, datorita si corpolentei si varstei, s-a confirmat in functiunea de manager artistic al surorii ei.
- Taci din gura, ca stiu ce spun... si, intorcandu-se spre mine, mai direct: Poti sa ai talent cu carul, ca daca n-ai un pic de protectie tot degeaba. Cand te uiti la alea de la National... ca toate au ajuns. Vezi, una traieste cu directorul, alta cu regizorul..."