NUNTA IN CER

Nunta in cer este o Maitreyi autohtona, in care Maitreyi a luat numele de Ileana. Este, incontestabil, acelasi mare imn de iubire, aceeasi puritate de sentiment si o aceeasi fina si ciudata substanta din care este modelata eroina. Exaltarea lirica se transforma insa in epic vioi, exotismul preferat in valori comune, mult reale si expresive. - Octav Sulutiu


Fragment din cartea "Nunta in cer" de Mircea Eliade

"Am plecat pe la trei jumatate, nestiind ce am sa fac, odata ajuns in strada. Am iesit in Calea Victoriei si mi s-a parut pustie, murdara. Am luat-o agale spre Posta, fara nici un chef. M-am oprit in fata unui chiosc cu ziare, ca sa privesc cateva magazine ilustrate. Parca ar fi fost una din acele zile triste din mijlocul sarbatorilor Craciunului, cand orasul intreg se cufunda sfasietoare tacere. In dreptul Cercului Militar am luat-o pe bulevard, indreptandu-ma spre Cismigiu. Dupa-amiaza incepea sa ma apese, tot mai cumplita. Parca mi-era si mie teama de amurgul care se apropia. Coperisurile incepeau sa straluceasca. Am luptat cu melancolia vreo jumatate de ceas; pana ce, in cele din urma, m-am predat tristetei aceleia crepusculare a iernilor marilor orase. In asemenea ceasuri, de obicei, nu ieseam niciodata din casa singur. Uneori petreceam dupa-amiezile de iarna la Sosea, plimbandu-ma voiniceste pe jos cu un prieten sau o prietena. Marsurile acelea pe zapada, intoarcerile in oras cu cele dintai lumini care se aprindeau le faceam aproape intotdeauna intr-o tovarasie bine aleasa. Nu pot suporta, singur, apusurile de soare, decat afara din orase sau, in orice caz, intr-un oras necunoscut. Bucurestiul, indeosebi, are cele mai toxice amurguri, in toate anotimpurile. E greu sa ramai singur, sa nu te indragostesti, sa nu-ti cauti pereche intr-un astfel de oras, in care soarele se stinge cu atata melancolie...
De cate ori, mai tarziu, n-am coborat noi doi bulevardele vechi, cu roscovi si castani, indreptandu-ne, stransi unul intr-altul, spre Cotroceni!... Ceasul acela coplesitor nu ne surprindea aproape niciodata in casa...
Am trecut prin Cismigiu, si veselia insufletita a patinatorilor mi-a risipit, pentru cateva clipe, melancolia. Dar nu puteam ramane acolo intepenit cu mainile in buzunarele paltonului, privind. Am pornit pe o alee singuratica. Undeva, nelamurit, in fata mea, se aprindeau felinarele. Parca incepea sa se pogoare o ceata usoara, transparenta, prinsa ca o panza de paianjen intre arbori."