CARTEA SECRETELOR

Nu poti avea incredere in propriile amintiri.
Nu poti avea incredere nici in relatarile altora.
Asadar, cum poti sa afli ce s-a intamplat cu adevarat in noaptea aceea?

Psihologul James Cobb sustine intr-o noapte ploioasa, la New York, o prezentare despre arta recuperarii memoriei pierdute. La plecare este abordat de un strain: un om aflat pe moarte, care ii povesteste ca, in urma cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit intr-o camera de hotel alaturi de o femeie ce fusese ucisa, dar nu isi aminteste ce s-a intamplat. Cobb trebuie sa afle daca are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Insa itele acestui mister vechi sunt mult mai incalcite decat par la prima vedere.

Fragment din cartea "Cartea secretelor" de Eugen Ovidiu Chirovici:

"In weekend am luat un caiet de notite si am scris toate intrebarile care ramasesera fara raspuns.
Citisem de doua ori jurnalul lui Abraham Hale de la cap la coada si facusem si un rezumat al rapoartelor lui Mallory. O intrebare: Abraham Hale era deja instabil psihic in perioada aceea de la Paris, asa cum il descrisese Josh, sau starea lui se deteriorase ulterior, dupa toti acei ani petrecuti in saracie si teama, cu inima franta din cauza tragediei petrecute acolo? Daca spusese adevarul in insemnarile lui si in anii '90 Josh isi folosise intr-adevar banii si puterea pentru a-i inscena o crima si a-l trimite pentru totdeauna in acel spital pentru bolnavii psihici periculosi? Daca Hale ar fi incercat vreodata sa dezvaluie politiei adevarul despre noaptea aceea de la Paris, nu ar mai fi fost crezut.
Am cautat pe Google si am gasit site-ul fundatiei The White Rose. Potrivit prezentarii, institutia era finantata printr-o mostenire lasata de domnul Salem H. Fleischer, tatal lui Josh. Dar ceva mi-a atras atentia: Josh imi spusese ca parintii lui murisera intr-un accident de masina in 1973, insa fundatia fusese infiintata patru ani mai tarziu, in februarie 1977.
Mi-am notat numarul presedintelui consiliului director, Lionel J. Carpenter. Dupa cateva incercari esuate de a vorbi cu el la telefon, o asistenta ursuza mi-a facut in cele din urma legatura. M-am prezentat si i-am spus ca sunam din partea raposatului Joshua Fleischer. A devenit imediat interesat.
- Domnule Cobb, ati vorbit recent cu Joshua? Vreau sa spun, fata-n fata? Cand?
- Da, domnule Carpenter, l-am intalnit in Maine. I-am fost oaspete cateva zile, in octombrie anul trecut.
- N-am avut placerea sa-l vad in ultimele patru decenii, m-a informat el, spre surprinderea mea. Am preluat conducerea acestei fundatii inca de la infiintarea ei, la cererea lui Joshua, dar apoi n-am mai pastrat legatura... Avocatul lui m-a sunat in urma cu ceva timp si mi-a spus ca a murit.
- Din pacate, este adevarat. Avea leucemie. In acest context a apelat la serviciile mele. Sunt psihiatru, iar domnul Fleischer a fost unul dintre pacientii mei.
- Am auzit de dumneavoastra, domnule Cobb. V-am vazut recent la televizor, cred. Ati publicat o carte, nu-i asa?
- Da, asa este. Domnule Carpenter, vreau sa va intreb ceva, daca nu va deranjeaza: fundatia a fost infiintata de Joshua sau de tatal lui?
- Intr-o anumita masura, a fost ideea lui Joshua, a raspuns el, precaut. Insa n-as vrea sa discut astfel de aspecte la telefon. Daca va permite programul, ne putem intalni in aceasta dupa-amiaza. Maine plec din oras pentru cateva zile. Ne putem vedea aici, la biroul meu, la ora cinci?
- Sigur ca da, va multumesc, voi fi acolo."