CAPATUL DRUMULUI

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide sa o mute pe aceasta la un camin de batrini. O stranepoata primeste misiunea delicata de a merge la ea ca s-o convinga sa accepte aceasta solutie. Insa vizita ia o turnura neasteptata cind octogenara incepe sa-i povesteasca fetei despre perioada de cosmar din tinerete, cind a fost deportata in stepele Kazahstanului. Dupa o calatorie cumplita, alaturi de mii de oameni inghesuiti in vagoanele pentru vite, in timpul careia a crezut la un moment dat ca si-a gasit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viata grea, pe timp de razboi si foamete, insa credinta in Dumnezeu si speranta ca va supravietui i-au dat putere. Strabunica isi deapana amintirile dureroase, strapunse pe alocuri de raze de lumina, caci „povestea are putere, povestea alunga necuratul, dar alunga si moartea”. Bazat si pe marturii reale, romanul Lilianei Corobca este o calatorie in intuneric, cu intimplari cutremuratoare, in care doar in ultimul moment descoperim ce se afla la capatul drumului.

Fragment din romanul "Capatul drumului", de Liliana Corobca

"Mama era o brodeza iscusita si adusese cu ea din Bucovina o fata de masa inflorata, pe care n-o vindea nimanui, ci o arata ca exemplu, "vedeti: una tot asa va fac si voua". Mai intai a venit gospodina kazaha care ne-a dat bordeiul. A inteles cu greu ca nu se vinde comoara noastra, ci e doar de aratat si a adus si ea o fata de masa de-a lor, dastarhan, zicea ea, si mama a brodat pe dastarhanul ei floricele. Ne-a lasat ceva grau si mie mi-a adus un ceapan, un fel de halat calduros, mai vechi si mai mic, dar care tare bine mi-a prins. Cevarnisa - mesterita, ii ziceau mamei ca broda, Aspazia ii ziceau doar bucovinenii. Apoi a mai primit mama pentru lucrul ei si o pereche de icighi, incaltaminte specifica kazahilor nostri, un fel de ghete fara talpa, deasupra carora se incalta papuci sau galosi. Altceva mai bun nu se gasea pe acolo.
I-a mai facut mama kazahei flori si pe niste fete de perna si ne-a adus atunci cel mai bun curut mancat in viata mea, niste turte pregatite din branza uscata, de care la noi in Bucovina nu se faceau. Ei, n-am auzit noi de curut, dar nici ei de placintele noastre... Erau si ei saraci, mai mult nu puteau sa ne dea, iar noi ne bucuram si de atat. Seara, mergeam prin sat si strigam dastarhan!, uneori luam cu mine fata de masa a mamei, ca s-o arat. Apoi, la scoala, am gasit intr-o carte un desen cu lebede, una mare, cu aripile desfacute, alaturi de puisorul ei. Am copiat desenul si am brodat si lebedele apoi, care au placut foarte mult si am avut de lucru. O rusoaica ne-a adus ata colorata si i-am facut o lebada mare cu sase pui mici, de diferite culori, ca alb pe alb nu se brodeaza. Brodam mai mult iarna, cand nu mai era de lucru pe camp. In bordei era intuneric si ne temeam ca vom orbi, dar foamea ne mana din urma si lucram de zor, ascultand istorisirile mamei despre casuta noastra din Bucovina, despre obiceiurile si traditiile noastre stramosesti, despre mancarurile pe care le-ar fi preparat buna mea maicuta daca ar fi avut din ce. Cand am iesit din greutati, n-am mai vrut sa brodez nimic, nicio floare, nicio lebada! Cand luam in mana acul, imi aduceam aminte de serile intunecate si friguroase cand brodam cu mama, ca sa nu murim de foame."