CALATORIND PRIN EUROPA DE EST

Cartea, tiparita dupa moartea scriitorului, cuprinde o serie de cronici, rezultat al calatoriei facute de Gabriel Garcia Marquez in 1957, timp de mai multe luni, dincolo de Cortina de Fier. „Cortina de fier nu e o cortina. Si nici nu e de fier. E o bariera de lemn vopsita in rosu si alb.“

Cand in 1955 vine pentru prima oara in Europa, in calitate de corespondent al ziarului El Espectador din Bogota la Conferinta celor patru mari puteri de la Geneva, impactul cu vechiul continent avea sa fie atat de puternic, incat va ramane aici patru ani, pe care ii petrece, intr-o febrila activitate, la Paris, Roma, Viena, Londra. Interesul sau major de a cunoaste viata reala din tarile de dincolo de „Cortina de fier“ il determina ca, dupa multe incercari esuate de a obtine vizele necesare, sa reuseasca ss fie inclus in delegatia columbiana participanta la Festivalul Tineretului de la Moscova, din 1956, prilej cu care traverseaza mare parte din Europa de Est, cunoscand Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si Uniunea Sovietica.

Rod al acestui memorabil periplu, reportajul „Calatorind prin Europa de Est“ este o marturie impresionanta nu numai a maiestriei sale narative, ci mai cu seama a unei profunde transformari ideologice: de la simpatia manifestata in tinerete pentru conceptiile comuniste, la concluzia fundamentala la care ajunge, ca „nu exista o dictatura a proletariatului, ci dictatura unei birocratii dogmatice, obtuze si rapace, condusa de o gerontocratie care, la randul ei, are in frunte un dictator“. Pe langa aceasta revelatie a adevarului istoric, de importanta hotaratoare in constiinta sa si in evolutia lui ca scriitor, figura lui Stalin – al carui mausoleu il viziteaza cu mari eforturi – a marcat si inceputul conturarii cu mai multa claritate a figurii mitologice a dictatorului din celebrul roman ”Toamna patriarhului”.

Traducere din limba spaniola de Tudora Sandru-Mehedinti.
Fragment din volum:

“Moscova — satul cel mai mare din lume — nu e facuta pe masura omului. Este epuizanta, coplesitoare, fara copaci. Cladirile sunt aceleasi casute din satele Ucrainei, marite la dimensiuni eroice. Parca, acelorasi zidari li s-ar fi dat mai mult spatiu, mai multi bani si mai mult timp pentru a-si dezvolta nelinistitorul lor simt al ornamentarii. In plin centru, vezi curti de provincie, cu rufe atarnate la uscat pe sarme si femei care le dau copiilor sa suga. Chiar si aceste spatii goale rurale au proportii diferite. O modesta casa cu trei etaje din Moscova este tot atat de inalta ca un edificiu public de cinci etaje dintr-un oras occidental si neindoios mai costisitoare, mai greoaie si mai spectaculoasa. Unele par pur si simplu brodate la masina. Marmura nu a lasat loc sticlei. Nu se vede viata comerciala. Putinele vitrine ale magazinelor de stat — saracacioase si rare — se pierd in apasatoarea arhitectura, de patiserie. Prin amplele spatii destinate pietonilor circula o multime lenta, navalnica, precum un torent de lava. M-a incercat o emotie de nedefinit — care trebuia sa fie destinata primilor mei pasi pe Luna — cand automobilul care m-a dus la hotel s-a aventurat prin infinita perspectiva a bulevardului Gorki. M-am gandit ca e nevoie de cel putin douazeci de milioane de oameni pentru a umple Moscova. Interpretul mi-a confirmat cu modestie ca are doar cinci milioane si ca problema lor cea mai grava este penuria de locuinte.
Nu exista strazi modeste. Exista un singur sistem de bulevarde care converg spre centrul geografic, politic si sentimental al orasului: Piata Rosie. Trecerea — fara bicicleta — e dezordonata, halucinanta. Cadillacul cu desavarsire nou al ambasadorului Uruguayului — cel al ambasadorului SUA e un model vechi — contrasteaza cu automobilele rusesti in culori neutre, copiate dupa, modelele americane de dupa razboi, pe care sovieticii le conduc de parca ar fi carute cu cai. Trebuie ca e la mijloc traditia troicii.”